Tipurile de film documentar

Ca în orice alt domeniu, sunt mai multe moduri de a clasifica filmele documentare. Cea mai simplă tipologie poate fi restrânsă la doar trei categorii: documentare propagandistice (care se concentrează asupra propagării mesajului și informației subscrise acestuia), documentare poetice (unde interesul e centrat pe obiectele filmate și pe realitatea lor materialitatea lor, în măsura în care acestea pot susține un mesaj abstract) și documentare narative (orientate către personajele, care descrise în note particulare și în situații relevante).

Un alt model, folosit cu precădere azi în școlile de film, cuprinde o împărțire a documentarelor în 6 categorii. Paternitatea modelului îi aparține lui Bill Nichols, autorul unor cărți de referință publicate după anul 2000. Cele 4 tipuri suplimentare rezultă din segmentarea documentarelor narative în mai multe tipuri, în funcție de gradul și modul în care realizatorii intervin în povestea ca atare și în materialul video prezentat spectatorilor.

Documentarul propagandistic sau expozitiv este cel mai comun. Pentru cea mai mare parte a publicului este singurul tip de documentar cunoscut. Cele mai multe dintre producțiile difuzate de canalele tv specializate, precum National Geographic, Discovery sau Digi World, sunt din această categorie. Filmele se adresează direct publicului și exprimă un punct de vedere autorizat asupra unui subiect, certificat de calificarea persoanelor intervievate și de referenții care participă la realizarea acestuia. Elementul central este comentariul, transmis din off (o voce fără chip), care are rolul de a convinge. Imaginile, cât mai plastic realizate, au doar rolul de a susține ca argument vizual mesajul transmis prin comentariu. Întrucât filmul este caracterizat de emoție, nu de raționalitate, argumentele nu sunt receptate critic, iar informațiile sunt reținute fără a fi analizate. Ca atare, acest tip de documentar este utilizat atât pentru subiecte ce țin de știință (fizică, istorie, viață naturală), cât și pentru filme de propagandă politică și religioasă sau de către grupuri cum sunt adepții ufologiei sau ai teoriei conspirației.

Categoria are mai multe subcategorii, cu diferențe stilistice evidente: reenactment (reconstituirea cu actori a unor situații și contexte – în documentare cu tematică istorică sau criminalistă); „vocea lui Dumnezeu” (un narator omniscient transmite din off întregul comentariu); statement (unde comentariul din off este întrerupt de declarații complementare ale unor persoane autorizate; de notat că, deși apar în cadru, intervievații nu se constituie în personaje – nu știm nimic altceva despre ei decât numele și funcția care sunt scrise pe burtierele de pe ecran); dezbatere (în care persoanele intervievate exprimă idei opuse unele altora).

Exemple de documentar expozitiv:

„Urbanizarea României” în seria TVR „5 minute de istorie” realizată de Adrian Cioroianu

„Ginghis Han” la Teleenciclopedia. Lectura: Florian Pittiș

„Orfelinatul de urși din România”, realizat de World Wide Fund for Nature

Documentarul poetic pune accentul pe impresii și nu își dorește să aibă o valoare didactică. Secvențele sunt lirice, argumentația lipsește sau e foarte redusă. Aceste filme își doresc să provoace o senzație, nu să demonstreze un adevăr. Imaginile sunt cele care au cea mai mare importanță, dar mesajul lor este abstract, nu narativ. De aceea, chiar și când sunt filmați oameni, ei nu se transformă în personaje, ci sunt tratați ca obiecte fizice, la fel ca toate celelalte obiecte care apar în cadru. Documentarul poetic are uneori note de film experimental. De aceea, eseuri video precum cele ale artistului vizual Mircea Cantor pot fi considerate documentare poetice. Acest gen a apărut în anii 1920 și a fost influențat de mișcarea avangardistă din deceniul următor.

Exemple:

„Timpul” de Jamie Leigh

„Lisabona.Life” (vezi Filme documentare realizate cu telefonul mobil în Atelieruldeimagine.ro)

„Orașul fără somn” de Edward Weller

Documentarul antropic sau narativ are în centrul său oamenii – personajele intervievate sau chiar realizatorii documentarului. Foarte important: aceste personaje sunt aduse în fața camerei nu pentru ce știu, ci pentru ce sunt; nu să țină prelegeri, ci să exprime opinii personale, să arate linii de comportament specifice și să se influențeze unele pe altele. Povestea pe care o transmit este mult mai importantă decât cunoștințele pe care le transmit. În funcție de gradul de implicare a realizatorilor, pot fi identificate mai multe subcategorii:

Documentarul de observație este definit spontaneitate, de captarea lucrurilor și evenimentelor neobișnuite care apar în cadru. Cineastul se pune în situații semnificative, dar fără a avea un discurs dinainte pregătit pe care să-l îmbrace cu imagini, rămânând sensibil la accidental și particular. Acest tip de documentar a apărut în anii 1960 și a fost influențat de noile (la acea vreme) camere de luat vederi, care puteau fi purtate pe umăr (anterior, ele puteau fi folosite doar pe trepied), ceea ce a permis o mai mare apropiere de subiect și de personaje, unghiuri și mișcări de cameră creative, preluate din filmul artistic, o pregătire mai scurtă a filmării, captarea unor momente private. Intervenția cineastului e minimă. Cuvintele cheie au devenit: imediat, intim, natural, credibil, iar miza acestor filme este observarea modului în care diferite personaje reacționează în situații obișnuite de viață.

Exemple:

„Constantin și Elena”, regia Andrei Dăscălescu

„Lumea văzută de Ion B.”, regia Alexandre Nanău

„Revelion 2008”, de Vlad Petri și Mădălina Roșca (vezi articolul Documentare românești de referință – filme online integrale)

Documentarul participativ este un subgen în care realizatorul (cameraman sau performer) se implică direct în secvențele filmate – pune întrebări, trage concluzii, are intervenții care influențează filmul și acțiunea. (Spre deosebire de documentarul performativ, rolul său este totuși redus, iar personajele sunt cele care au pri-planul. Realizatorul este un reporter sau un raisonneur. Punctul de vedere este cel teoretizat în antropologie ca fiind observația-participatorie. Rolul acestor intervenții este de a clarifica acțiunea și de a obține reacții cât mai autentice de la cei intervievați. Este tipul de documentar cel mai apropiat de reportajul de televiziune și de reportajul-anchetă. Împreună cu documentarul de observație, documentarul participativ constituie ceea ce în vechile clasificări se numea cine verité.

Exemple:

„Metrobranding”, Regia și scenariul: Ana Vlad și Adrian Voicu

„Omul cu o cameră video”, regia Dziga Vertov (primul documentar cine verité)

„Kapitalism – Rețeta noastră secretă”, de Alexandru Solomon

Documentarul performativ, în care realizatorul este personajul principal. El realizează „ambuscade” în care celelalte personaje sunt prinse pentru a-și dezvălui convingerile reale (nu cele convenabile de spus în fața camerei de luat vederi).

Exemple:

„Fahrenhei 9/11”, „Bowling for Columbine”, „Sicko”, toate în regia lui Michael Moore.

 

O altă clasificare, încă în uz, cuprinde doar 4 tipuri: expozitiv, cine verité, poetic și performativ.

Iată mai jos un film-școală care prezintă tipurile de film documentar în sistemul cu 6 categorii:

Referințe: 

„Documentary Modes”. British Film Institute.

Nichols, Bill. Introduction to documentary

Cristi Mărculescu, Documentarul observațional și limitările sale

Autor: Nicu Ilie | Articol din sectiunea Despre filmul documentar

Conexe:

Lasă un răspuns